Lionel Duroy, autorul ”Eugenia”, romanul României anilor’40: ” Eu însumi provin dintr-o familie de antisemiţi şi rasişti”

Scriitorul francez Lionel Duroy a povestit într-un interviu pentru MEDIAFAX în ce fel a fost marcat de jurnalul lui Mihail Sebastian, şi cum l-a determinat o secvenţă văzută la ştiri, cu jurnalista din Ungaria care pune piedică unui refugiat sirian, să transforme tot ce afla despre România anilor ’40, într-un roman construit în jurul unei personalităţi feminine cu o evoluţie surprinzătoare de la antisemitismul de circumstanţă la rezistenţă. Autorul a vorbit şi despre raportul dintre istoria propriei sale familii şi personajul pe care l-a imaginat în ”Eugenia”: Eu însumi provin dintr-o familie de antisemiţi şi rasişti.

• Maurice Jarre, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film. Tatăl muzicianului Jean Michel…
• Jean Michel Jarre, Nașul muzicii electronice. „Pentru mine, muzica electronică este la fel ca gătitul: este…

Prezentăm mai jos interviul acordat MEDIAFAX de scriitorul Lionel Duroy.

REPORTER: Ce v-a făcut să simţiţi în jurnalul lui Mihail Sebastian că aveţi de-a face cu un posibil răspuns la scena cu jurnalista maghiară care punea piedică imigranţilor sirieni în Ungaria?

LIONEL DUROY: Scena cu ziarista maghiară e un moment de lipsă de umanitate. Ştiu destul de bine cum e în timp de război. Am relatat conflictul din Iugoslavia, războiul din Ciad. Războiul are reguli. E făcut de soldaţi. Dar sunt şi scene de inumanitate când civilii atacă alţi civili. Am lucrat mult în legătură cu antisemitismul. În Franţa, în România şi în alte părţi. Specifice antisemitismului sunt izbucniri de ură personală. La început e prostie, apoi este ură. În tot ”Jurnalul” lui Sebastian, care e o persoană fină, rafinată, cultă, găseşti civili care li se adresează evreilor numindu-i ”jidani”, şi îi lovest, îi insultă, fără să intervină cineva. Pentru mine acestea sunt premisele pogroamelor, ale războaielor civile. Deci nu soldaţii, ci, de cele mai multe ori, civilii, care fac lucrurile acestea atunci când văd un evreu. Nu ştiu cum îl recunosc, dar în jurnalul lui Sebastian e o scenă în care vede pe stradă un grup de tineri, probabil legionari, care jignesc evreii. Când am văzut imaginile cu jurnalista care pune piedică imigranţilor, cred că era în 2015, m-am gândit că suntem în aceeaşi situaţie, asta e, asistăm la revenirea urii şi a arbitrarului total. De ce nu vrea ea ca tatăl sirian cu copil în braţe să intre în ţara ei. De ce îşi asumă autoritatea de a-i pune piedică? Din acel moment în care un civil loveşte peste picioare un alt civil suntem deja la începutul pogromului. La fel gândesc cei care îi împing pe alţii în faţa metroului, pentru că îi deranjează. Cred că nu aş fi scris niciodată ”Eugenia” dacă nu aş fi simţit o întoarcere a acestor discursuri ale urii pe care le cunosc foarte bine. Eu însumi provin dintr-o familie de antisemiţi şi rasişti. Azi aş fi putut fi ca Eric Zemmour în Franţa, care ţine discursuri şi spune că ar trebui să avem un război cu musulmanii la Paris. E acelaşi lucru. E pogrom. Ce îl face pe un civil să ajungă la un gest violent împotriva unui alt civil. Asta este ură. Jurnalul lui Sebastian mă impresionează profund pentru că povesteşte cum este resimţită prostia asasină.

REPORTER: Ce rol a jucat povestea propriei dumneavoastră familii în alegerea acestui subiect?

LIONEL DUROY: A fost un lucru foarte important. M-a marcat profund de-a lungul timpului problema conştientizării lucrurilor care se petrec în jurul nostru. Din ce moment avem conştiinţa clară a ceea ce se întâmplă în societate? E foarte complicat. Pentru că vă naşteţi într-o familie, ca şi în cazul Eugeniei. Ea se naşte într-o familie antisemită. Toate familiile erau antisemite în acel moment. E foarte greu pentru un copil să înţeleagă că tot ce a învăţat de la primele cuvinte, de când a început să meargă, ceea ce a învăţat e nociv, dezgustător. E foarte complicat pentru că mult timp nu cunoaşte altceva. Să devii conştient e o revelaţie. E ceea ce i se întâmplă Eugeniei în roman. E momentul în care profesoara ei de la Universitate îl invită pe Mihail Sebastian la cursuri. Iar Eugenia este tulburată pentru că o admiră pe această profesoară. Nu faptul că Mihail Sebastian e lovit o uimeşte. Pentru că în fiecare zi vede evrei loviţi. Şi nu era ceva ieşit din comun în 1935 la Iaşi. Fratele lui Mihail Sebastian, care a studiat medicina a părăsit România, la începutul anilor ´20, pentru că nu putea să intre la cursuri fără să fie lovit. Faptul că violenţa împotriva evreilor avea loc în fiecare zi o făcea că pară banală. Ceea ce mă interesa era să înţeleg în ce fel va ajunge Eugenia să conştientizeze ce se întâmplă. Şi se petrece datorită admiraţiei faţă de profesoara sa, o formă de iubire. Şi de multe ori aşa ajungi să conştientizezi. Era obişnuită cu violenţa la adresa evreilor, dar, din momentul în care profesoara ei intervine pentru acest evreu, plânge în faţa scenei, tânăra de 18 ani începe să simtă că nu e în regulă şi că un adult pe care îl admiră poate să gândească altfel decât părinţii săi. Aşa conştientizezi. Aşa începe romanul. Dar, în general, toată viaţa mea, eu am înţeles lucruri prin intermediul unei cărţi. Uneori întâlnind pe cineva care îţi arată ce se întâmplă. Dar, adesea, prin intermediul unei cărţi care m-a făcut să văd că mă înşelam. De asta ar putea ţine importanţa literaturii şi, uneori, a oamenilor pe care îi întâlneşti.

REPORTER: Cât de important a fost raportul dintre figura lui Mihail Sebastian şi ca a lui Curzio Malaparte, doi scriitori marcaţi de aceleaşi evenimente tragice din România?

LIONEL DUROY: Pentru mine, personal, ”Kaputt”, de Malaparte, a fost o lectură esenţială. Am citit cartea când aveam 26-27 de ani şi a fost determinantă în ceea ce priveşte felul în care asculţi cum vorbesc ceilalţi. Am descoperit că, dacă vrei să intri în universul cuiva, şi mai ales al cuiva cu care nu eşti de acord, cum sunt persoane ca Hans Frank, guvernatorul nazist care conducea Polonia în timpul ocupaţiei, în momentul întâlnirii nu e nevoie să îţi asumi o poziţie. Îl vedem pe Malaparte, corespondent de război, întâlnind mulţi şefi de stat, figuri importante în aparatul nazist, generali… mereu intră în logica lor, îi lasă să vorbească. Dintr-un punct de vedere poate să pară necinstit. Te întrebi de ce nu îi contrazice. Şi nu îi contrazice pentru că nu acesta e scopul său. El vrea să scrie un roman despre ceea ce au în minte acei oameni. Deci e o acţiune în două mişcări: când e cu ei, îi ascultă şi mai târziu va scrie romanul, va înţelege cine sunt aceştia. Nu ştiam atunci când am început să scriu ”Eugenia”, dacă voi face un personaj din Curzio Malaparte. Mă îndoiam pentru că ţin la el. Nu am un plan atunci când încep să scriu o carte. Eram foarte încărcat de toată povestea şi m-am apucat să scriu. Din primul moment sunt hotărât să inventez ceva. Nu aş fi scris acest roman dacă nu citeam ”Jurnalul” lui Sebastian. E magnific pentru că atunci când îl scria nu se gândea că o să fie publicat. E ieşit din comun. Cea mai mare parte a jurnalelor sunt scrise cu gândul că vor fi date publicităţii la un moment dat. Când citesc jurnalul lui Sebastian ştiu că nu se gândea că o să-l publice pentru că vorbeşte despre sexualitatea sa într-un mod foarte intim. Mai ales despre impotenţă, uneori. Asta oferă acestui jurnal o emoţie foarte intensă, ceva foarte intim, foarte tandru, foarte sensibil. E opusul lui Malaparte. Am un respect infinit pentru Malaparte ca scriitor, şi simt o afecţiune infinită pentru Sebastian.

REPORTER: Cum aţi formulat personajul Eugenia în raport cu aceste două moduri opuse de raportare la evenimentele traumatizante din România anilor ´40?

Lionel Duroy: Afecţiunea mea pentru Sebastian ţine şi de faptul că era depresiv. Era prea depresiv ca opună rezistenţă. Vedem acest lucru din romanul său ”De două mii de ani”. Era foarte tânăr când l-a scris, avea 25 sau 26 de ani. Acolo se vede că este resemnat faţă de antisemitism, nu are nicio intenţie să se opună. Fratele său încearcă să se salveze, dar el nu, el va rămâne. Problema rezistenţei m-a interesat la Eugenia. Din momentul în care îţi dai seama de ceea ce se întâmplă poţi să te opui, să rezişti. M-a interesat să îl opun pe Sebastian care e făcut e născut în antisemitism şi ajunge să se condamne ca evreu, cuiva care iese din antisemitism, care şi-a dat seama cât de nociv este antisemitismul şi care adoptă o poziţie implicată, revoluţionară. Eugenia înţelege şi pe măsură ce înţelege este tot mai convinsă că trebuie să lupte. Sunt foarte interesante discuţiile dintre cei doi. De fapt, ea e furioasă. E revoltată de Mihail Sebastian. El îi tot spune ”lasă-mă în pace, vreau să scriu, într-o noapte o să-i aud pe cei care vin să mă omoare, mă vor lua şi o să dispar”. E resemnat. M-au interesat conversaţiile dintre ei în acea fază a romanului. Ca să revin la problema conştientizării, în Franţa, de exemplu, cu discursurile lui Zemmour, revenim la atmosfera din anii ´35, cu discursurile urii. Ne spunem iar că nu e grav şi tot aşa… conştientizarea te-ar face să îi rezişti. Dar conştientizarea nu este un lucru simplu… pentru că ai copii, alte probleme… Sunt obsedat de asta pentru că nu am înţeles niciodată cum tatăl meu, care s-a căsătorit în iunie 1944, la opt zile după debarcare nu a făcut nimic. E un exemplu înfiorător al cuiva care nu şi-a dat deloc seama ce se întâmplă în ţara sa. În acel moment încă mai avea timp să intre în rezistenţă sau să se alăture diviziei conduse de generalul Leclerc. Putea să iasă din război ca un erou. Dar nu a făcut nimic din toate acestea. S-a căsătorit şi a mâncat fursecuri. Acest lucru i-a marcat tot restul vieţii. A fost renegat şi nu a avut prieteni adevăraţi. Atunci când am imaginat destinul Eugeniei la asta m-am gândit. Din momentul în care Eugenia înţelege cât rău face antisemitismul, este logic să intre în Rezistenţă.

REPORTER: Ce a fost cel mai greu să documentaţi pentru acest roman la Bucureşti şi la Iaşi?

LIONEL DUROY: Luni întregi am citit enorm. Am lucrat mult cu profesorul Iancu, de la Universitatea din Montpellier. Este evreu şi a trăit în România. Mi-a pus la dispoziţie multe texte originale şi relatări legate de pogrom. Am întâlnit supravieţuitori ai pogromului de la Iaşi care mi-au povestit ce s-a întâmplat. La un moment dat, unul dintre ei a venit să mă revadă la Paris şi mi-a spus că nu înţelege cum am putut să redau atât de credibil lucruri pe care nu le-am văzut cu ochii mei. Mi-a povestit că multe lucruri s-au petrecut exact aşa cum le-am descris în roman. Nici eu nu ştiu cum am reuşit. Am ascultat atâtea mărturii despre cele patru zile de pogrom de la Iaşi, sâmbătă, duminică şi luni, şi marţi, cu trenul… am impresia că ştiu ce s-a întâmplat în fiecare oră. Cum au fost scoşi oamenii în stradă, cum au fost insultaţi, au fost persoane care le-au pus piedică, aşa cum s-a întâmplat cu emigranţii în Ungaria… am citit luni bune astfel încât, atunci când m-am întors acasă, în Franţa, în ianuarie, am început să scriu fără niciun plan. Am început să scriu şi nu m-am oprit timp de 10 luni. Aveam totul în minte, puteam să descriu tot. Am inventat familia şi apoi nu am făcut decât să apară personajele. Am citit despre prietenii lui Sebastian ca să am confirmarea faptelor, am citit despre întâlniri la Athene Palace, am avut o documentare substanţială. Când sunt pe teren cred că lucrez 12 ore pe zi iar noaptea citesc.

REPORTER: De obicei nu e normal să îl întrebi pe un scriitor un asemenea lucru, dar personajul dumneavoastră, Eugenia, te face să te gândeşti, cum vă imaginaţi evoluţia sa după instalarea comunismului în România?

LIONEL DUROY: E bine că mă întrebaţi acest lucru. Pentru că m-am întors în România şi ca să scriu volumul doi al cărţii. Trei luni m-am documentat cu privire la primele decenii de comunism. Trasasem în linii mari ceea ce i se întâmplase. Eugenia a ajuns la închisoare în comunism. Evident, i-au arestat cam pe toţi cei care rezistaseră. Ce mă interesa era să povestesc căderea ei ca opozantă a regimului reuşind să rămână până la moarte o femeie dreaptă şi curajoasă. Ar fi avut o fiică, şi aceasta, la rândul ei ar fi avut copii. Aş fi urmărit trei generaţii în 40 de ani de comunism. Am vizitat închisorile cele mai atroce. Am citit totul despre acest sistem care a funcţionat începând cu anul 1949, unde deţinuţii erau călăii vecinilor lor de celulă, practicile care au continuat până la moartea lui Stalin. Dar aceşti primi ani sunt îngrozitori în România. Şi mai ales felul în care oamenii se obişnuiau cu lucruri teribile în comunismul românesc, care a fost un regim totalitar. Am citit cărţile lui Petru Dumitriu. Am lucrat atât de mult pentru acest volum II, încât, la final nu am mai vrut să-l scriu. Spre deosebire de volumul I, când am descoperit-o pe Eugenia scriind romanul, şi eram curios să aflu ce i se întâmplă, când am început să scriu al doilea volum, nevoia dispăruse. Trecusem prin toate aceste lucruri încât nu mi se părea că mai pot să descopăr ceva despre ea. E prima dată când mi se întâmplă. I-am spus editorului meu că îi mulţumesc pentru că m-a finanţat timp de şase luni pentru o carte pe care nu o voi scrie.

Lionel Duroy a realizat în romanul ”Eugenia”, o ambiţioasă frescă a României anilor 1930–1940, inspirată de Jurnalul lui Mihail Sebastian, arată Editura Humanitas, care a publicat ediţia volumului în limba română. Scriitorul este la Bucureşti şi la Iaşi, invitat de Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT Iaşi) 2019, de Institutul Francez din România şi de Editura Humanitas Fiction, în primele zile ale lunii octombrie.

A semnat peste 20 de volume, numele său complet este Lionel Duroy de Suduiraut. Scriitor şi jurnalist, s-a născut în 1949 la Bizerte, în Tunisia. A ajuns cunoscut în calitate de reporter pentru publicaţii ca Libération şi L’Evénement du jeudi. După apariţia primului său roman, ”Priez pour nous” (1990), şi ecranizarea cu succes a acestuia, s-a consacrat exclusiv scrisului. De-a lungul timpului, a colaborat la scrierea a numeroase biografii ale unor personalităţi artistice franceze, semnând alături de acestea (Nicolas Vanier, Sylvie Vartan, Mireille Darc etc).